MOMO Album ilustrat - Michael Ende
Traducător:Yvette Davidescu
Ilustrator: Simona Ceccarelli
Editura: Arthur
Recomandare de vârstă: 7-10 ani
Despre ce e vorba?
O fetiță orfană își găsește adăpost într-un amfiteatru părăsit. Dar viața ei nu e grea pentru că are un dar deosebit, ea știe să asculte așa cum nimeni altcineva nu o face. Și pentru că oamenii îi erau recunoscători pentru cum îi făcea micuța Momo să se simtă, ascultați și auziți, ei aveau grijă de ea.
Nu este o poveste cu un fir epic obișnuit, este mai degrabă un fel de pledoarie pentru cât este de important să îi ascultăm pe cei din jurul nostru. Și cât de neobișnuit și special a devenit gestul ăsta, într-o lume în care mulți, într-o conversație, ascultăm doar ca să ne pregătim următoarea replică.
Cartea este, de fapt, o părticică din povestea originală. Aș vrea să spun că este o adaptare pentru un public cu o vârstă mai mică a unei povești fantastic de frumoasă, dar nu este o adaptare pentru că sunt păstrate cuvintele originale, doar că sunt scoase bucăți importante din povestea mare. Aici aflăm doar câteva detalii despre Momo, despre felul în care ea trăiește și despre impactul pozitiv pe care-l are asupra comunității de care este înconjurată. În povestea originală acțiunea este mult mai amplă, intervine un personaj colectiv negativ, acești oameni cenușii care îi hipnotizează pe oamenii obișnuiți, le fură timpul și-l fumează. Singura care nu poate fi hipnotizată este micuța Momo pentru că ea, pe lângă talentul de a asculta oamenii, este înzestrată cu o calitate la fel de rară: aceea de a te bucura de momentul prezent.
Cum e scrisă?
Pe pagina editurii Arthur, Momo, ediția integrală, este recomandată copiilor peste 12 ani. Și sunt de acord cu recomandarea asta. Pe lângă mesajul profund și acțiunea destul de elaborată, și limbajul este unul adecvat unor preteens.
Pentru că pasajele păstrate sunt chiar cele originale, cartea asta nu este chiar ușor de citit și înțeles de un copil de 6-7 ani. Dar nici imposibil. Au fost momente în care fetiței mele i-a fost greu să înțeleagă exprimarea și a avut nevoie de explicații de la mine:
„Momo se pricepea să asculte astfel încât oamenii nehotărâți și nedumeriți se lămureau dintr-o dată foarte clar știind ce vor. Sau cei sfioși se simțeau brusc nestingheriți și îndrăzneți. Sau cei nenorociți și amărâți deveneau voioși și plini de speranțe. Iar cei aflați într-un conflict se ascultau unul pe altul și făceau pace.”
Dar m-am bucurat, așa cum mă bucur mereu când simt că pot să îi îmbogățesc vocabularul. Atunci când o văd că se străduiește să înțeleagă ceva ce nu i-a fost clar din prima.
Ce ne-a plăcut amândurora a fost că au existat și pasaje cu dialog. Nu multe, dar o proporție satisfăcătoare din tot textul, mai ales că e destul de puțin text.
Cum e ilustrată?
Din punct de vedere al poveștii, mai ales dacă știi povestea inițială, cartea aceasta poate părea un pic sărăcuță. Dacă nu știi povestea inițială, poate ți se va părea un pic fără context, fără prea multă acțiune. Dar este ceva ce o face să se ridice la același nivel cu ediția integrală: ilustrațiile.
Nu mă pricep la artă, dar am văzut destul de multe cărți ilustrate pentru copii. Și ce am găsit printre paginile acestui album ilustrat, cred că trebuie ridicat la rang de artă. Nu știu de unde vine, dacă din culori, din detalii, din forme, amestec, habar nu am de unde, dar dacă ar trebui să asociez ilustrațiile din cartea asta cu un singur cuvânt acela ar fi emoție. Ating o coardă care vibrează. Te captivează și tot vrei să te uiți la ele. Nici nu știi dacă sunt fotografii sau picturi sau a reușit ilustratoarea, printr-o magie, să ne lase să privim în mintea și imaginația ei. Da, asta e, am găsit! Nici pictură și nici fotografie. Imaginile din cartea asta sunt ca o dublă fereastră deschisă spre mintea și imaginația ilustratoarei.
Ilustratoare despre care eu nu știam nimic, dar nu m-am putut abține să nu caut informații și să nu încerc să aflu cine este această Simona Ceccarelli care m-a captivat cu ilustrațiile ei.
Uite ce am aflat:
- are 21.000 de urmăritori pe Instagram. 🙂 glumesc doar. Nu numărul de urmăritori este relevant, doar asta a considerat google că trebuie să fie primul rezultat pe care mi-l returnează după căutare.
- locuiește în Elveția cu „un soț, doi copii, trei naționalități, 4 limbi și o pisică”
- studioul ei este chiar la ea acasă, cu vedere la grădină și cu acces rapid la aparatul de cafea
- a oscilat între știință și artă până a ales ilustrație de carte de copii pentru care s-a și specializat la Universitatea de Artă din San Francisco.
- are o carieră lungă și colaborări cu toate marile edituri din lume.
- ce m-a suprins și mai plăcut a fost să găsesc în cărțile pe care ea le-a ilustrat stiluri extrem de diferite. Desigur că e super fain să recunoști un artist imediat ce îi vezi o lucrare, dar cred că este formidabilă capacitatea unui artist de a reda nu doar personajele, acțiunea și mesajul unei povești, ci și atmosfera și emoțiile de acolo. Să citești povestea și să adaptezi stilul ilustrației la stilul poveștii.
Despre ilustrarea acestei cărți a declarat că a fost o oportunitate care apare o singură dată în viață și că, deși avea un program extrem de încărcat, nu și-a pus problema dacă ar vrea sau nu să ilustreze cartea, ci, mai degrabă, a fost copleșită de faptul că a ajuns în punctul în care a câștigat onoarea de a fi întrebată.
Pagina mea preferată, din punct de vedere al ilustrațiilor, este cea în care Momo apare cu un canar pe care îl ascultă timp de o săptămână ca să îi înțeleagă supărările care-l apăsau și nu-l mai lăsau să cânte. Deasupra acestei imagini, sunt alte 8 chenare cu ilustrații ale unei buburuze care stă pe degetul lui Momo și apoi își ia zborul. Fiecare pas făcut de buburuză este ilustrat în alt chenar, în altă imagine. Și mi se pare că este foarte relevant pentru mesajul cărții: trebuie să ne luăm și să ne dăm timp să observăm, fie că auzim, fie că vedem micile lucruri, micile detalii care, de fapt, fac marile bucurii ale vieții.
Ce ți-a plăcut?
Slăbiciunea mea sunt cărțile care îmi dau oportunitatea să deschid cu copiii subiecte pe care le abordez mai greu, poate pentru că sunt mai sensibile și nu știu de unde să le apuc, sau poate pentru că nu ne întâlnim cu ele în viața de zi cu zi.
Și, uite, deși timpul limitat și ascultatul nu prea activ sunt parte din viața noastră constant, nu m-am gândit să stau de vorbă cu ei despre asta. Sau poate cu mine, de fapt, ar fi trebuit să stau de vorbă.
În teorie toți știm că trebuie, chiar dacă petrecem puțin timp cu copiii, să fim acolo 100% pentru ei. Acel deja mega și extra cunoscut: timp de calitate. Dar ce înseamnă el, de fapt? În contextul acestei cărți și cu învățămintele pe care ni le-am tras de aici, să petrec timp de calitatea cu ei înseamnă să nu răspund nici la mesaje, nici la apeluri atunci când sunt cu ei. Doar să fiu cu ei. Să mă uit la ei când îmi vorbesc, să îi aud, să le arăt că îi aud, să îi fac să se simtă ascultați. Să nu îi întrerup. Să am răbdare să îmi dea toate detaliile mici și poate nesemnificative în povestea lor. Să le pun întrebări, să îmi arăt interesul, să încerc să înțeleg sau să îi ajut pe ei să ajungă singuri la răspunsuri și la momente de aha, fără să le spun eu soluțiile.
Ce a spus copilul tău despre ea?
„Cum poate un copil să locuiască singur într-un amfiteatru?”
Când întrebarea asta vine după prima pagină știi că ai dat de necaz. 🙂 Din ăla frumos, desigur. Sigur că pentru noi e mai simplu să stea liniștiți, cu ochii în ilustrații și să spună la final: Mulțumesc, mama, pentru poveste. A fost foarte frumoasă. Putem să mergem la somn acum? Dar hai să fim serioși, nici nu se va întâmpla asta și nici nu vrem asta. Vrem să le auzim rotițele cum se învârt. Vrem să vedem piesele de puzzle cum se așează în mințile lor spectaculoase. Vrem să-i vedem intrigați, vrem să ne pună întrebări, vrem să ne conteste. Vrem să creștem copii care gândesc. Care trec totul prin filtrul lor și care au o părere. Și nu putem ajunge acolo dacă le citim doar povești care sunt 1 la 1 cu realitatea în care ei trăiesc. Trebuie să-i provocăm, chiar dacă asta înseamnă, cel mai probabil, să ne provocăm și pe noi înșine.
Nu doar elementele de fantastic le-au pus copiilor semne de întrebare, au fost intrigați și de această super putere de a ajuta pe cineva să își rezolve problemele fără ca măcar să spui un cuvânt.
„Adică nu zicea nimic și ei înțelegeau ce aveau de făcut? “
Nu știu dacă m-au crezut pe mine sau pe Momo până la capăt, dar o sămânță am plantat în căpșoarele lor drăguțe. Și știu sigur că atunci când va veni momentul își vor găsi toate răspunsurile în varianta originală a cărții scrise de Michael Ende.
La bibliotecă
Cartea abia a ajuns la noi la bibliotecă, în Iulie 2024. Deocamdată nu a fost încă împrumutată nicio dată. Dar, pentru că ilustrațiile sunt atât de ofertante și textul nu este foarte mare, cartea este un candidat ideal pentru momentul de lectură din septembrie, atunci când avem următorul eveniment pentru comunitatea de aici, din Austria.
Ce ți-ar fi plăcut să fie diferit?
Mie, ca adult, mi-ar fi plăcut mai mult context. Mai multă poveste, continuarea. Dar știu că cei mici nu ar fi dus mai mult. Nu încă.
O recomanzi?
Îți recomand ție, părinte, să cumperi și varianta originală. Cred că pe site la Arthur este și un pachet format din cele două versiuni. Pentru că o să vrei să citești mai mult. Și dacă ai răbdare, citește tu prima dată varianta lungă și apoi citește-i celui mic albumul ilustrat. O să poți aprecia mult mai mult măiestria ilustratoarei și toate straturile de mesaje pe care le transmite.
Dar dacă nu ai varianta originală, nu lăsa asta să te oprească din a citi varianta asta. Cartea este o bijuterie. Ilustrațiile sunt o poveste în sine și mesajele sunt frumoase, frumoase. Și o să-ți pară rău dacă amâni. 6-7 ani, vârsta la care copilul tău pleacă de la grădi la școală, este vârsta ideală să audă și să înțeleagă cât e de important să ne auzim unii pe ceilalți.
Ce ne mai recomanzi?
Pentru că merită multă atenție, vreau să recomand două cărți scrise de același autor, Michael Ende, dar pentru copii de vârste diferite. Pentru prichindei mai mici recomand Omulețul Mănâncă Vise, iar pentru mai măricei Poveste fără sfârșit. Ambele sunt publicate la Editura Arthur. Și dacă îți e greu să comanzi din România, pe ambele, plus pe Momo, le găsești pe Librăria Diaspora Citește. Fetele livrează oriunde în Europa. 🙂
Despre autor
Deși vedeta incontestabilă a acestei cărți este ilustratoarea, nu am cum să nu fac și câteva referiri la autor.
Este unul dintre cei mai cunoscuți autori germani. A scris fantasy pentru copi, dar are și câteva cărți pentru adulți. Cel mai cunoscut este pentru „Poveste fără sfârșit” „The neverending story“ titlul original. O poveste iubită de multe generații, o poveste ecranizată într-un film și apoi într-o serie animată. O carte tradusă în 45 limbi cu peste 30 de milioane de exemplare vândute în toată lumea.