Vraja Ecranelor - Prințesa urbană
Autor: Ioana Chicet-Macoveiciuc
Ilustrator: Lavinia Trifan
Editura: DPH
Recomandare de vârstă: 2-10 ani
Despre ce e vorba?
Ema și Eric sunt personajele pe care sigur le cunoști pentru că cea care le-a creat este Ioana Chicet-Macoveiciuc, pe care toți o îndrăgim de ani de zile: Prințesa Urbană. Și dacă nici de personajele ei și nici de ea nu ai auzit, probabil că trăiești sub o piatră. 🙂 Glumesc un pic, dar nu de tot.
Ema și Eric sunt frați. Ei locuiesc împreună cu mama și tatăl lor, cu pisica Ciocolată și cu șoricelul alb. Împreună sunt familia Pofticioșilor și în fiecare dintre cele peste 20 de cărți, Ioana ne povestește despre viața lor cu de toate: călătorii, emoții, dorințe, probleme, aventuri.
În cartea despre care vreau să își povestesc aici, familia Pofticioșilor se confruntă cu o situație des întâlnită: dependența de electronice. Contextul în care a fost scrisă și mai apoi publicată cartea este cel al pandemiei și al restricțiilor prin care am trecut toți acum nu foarte mult timp. Dar, deși mă doare să spun asta, problema nu este una care ține doar de pandemie. Din ce în ce mai mulți copii și adulți preferă timpul petrecut în fața ecranelor în detrimentul multor altor activități.
Eric este un copilaș la vârsta grădiniței care, pentru că își petrece prea mult timp în fața ecranelor – tablete, telefoane, televizoare, nu mai reușește să găsească bucurie în nimic altceva, nici măcar în mâncare sau în joaca cu surioara lui mai mare.
Ca în orice fel de dependență, deși poate o să crezi că exagerez când folosesc un cuvânt atât de greu, comportamentele urâte, nepoliticoase și chiar agresive nu întârzie să apară.
Depășiți de situație, părinții lui Eric iau o decizie destul de drastică: îi interzic accesul celui mic la orice fel de ecran. Reacția lui Eric este neplăcută. El suferă și plânge, refuză joaca, mâncarea și chiar ajunge în punctul în care ridică un deget în aer și încearcă să își schimbe realitatea trăgând de imaginea reală din fața lui, așa cum ai face pe un ecran pe care scrolezi de la ceva ce nu te-a atras. Poate și asta ți se pare exagerat, dar mie mi s-a părut atât de relevant și de sugestiv pentru cât de nociv și de toxic poate să fie pentru mintea unui copilaș excesul de ecrane. Ei nu reușesc să mai distingă realitatea, nu reușesc să o mai înțeleagă și ajung în punctul în care cred că ceea ce se întâmplă pe ecrane poate fi cu ușurință replicat și în viața reală.
Eroul poveștii este sora lui care reușește să găsească formula completă prin care să-și salveze fratele: iubire, mâncare și moderație în folosirea ecranelor.
Cum e scrisă?
Scrisul Ioanei îi recunoști ușor. Ioana nu este o margaretă, nu este o pudică. Ioana scrie așa cum vorbește. Și are un dar, o binecuvântare pe care rar am întâlnit-o: ea le vorbește și copiilor și adulților. Și femeilor și bărbaților. Și cred că și pisicilor. Și toți o auzim. Pentru că ea e populară. Nu în sensul de foarte cunoscută, ci în sensul de ușor de empatizat și rezonat cu ea. Ea are milioane de urmăritori, este o persoană publică, dar pare că și-a păstrat acel aer, fel de a fi, de a vorbi și de a scrie de parcă este vecina, de parcă este în continuare una dintre noi. Poate ăsta este secretul prin care ea reușește să se facă auzită de suflețele și de suflete deopotrivă.
Dialogurile ei sunt autentice și este ușor de recunoscut faptul că ea trăiește lângă copii. Ea nu se forțează să scrie așa cum ar vorbi un copil, ea chiar reușește. Cu naturalețe. Poveștile ei sunt ușor de urmărit, uneori sunt predictibile, dar asta nu este un lucru rău. Copiilor le place tot ce e familiar, se simt în siguranță. Plus că, atunci când povestea se îndreaptă acolo unde ei au intuit că se va îndrepta, ei capătă un sentiment de mândrie, se simt capabili. Și asta e prețios.
Cum e ilustrată?
Frumos. Plăcut. Jucăuș. Sugestiv. Curat. Fără să fie încărcat. Ce am remarcat la cărțile Ioanei, în ilustrațiile Laviniei, față de alte cărți, este această libertate de a nu avea pe fiecare pagină același format: stânga sus text, dreapta jos ilustrație. Nu. Pare că fiecare pagină a avut parte de ședință de creativitate și brainstorming: ia să vedem ce avem pe pagina asta! Cât text? Ce fel de text? Ok, hai să punem 5 ilustrații la mijloc, două în colțul din dreapta jos și cred că ar mai merge un mic telefon între cele două propoziții. E un element suplimentar de atracție pentru cei mici. Îi ține agățați. 🙂
Ce ți-a plăcut?
Problema ecranelor nu îmi e străină. Deși am încercat să păstrez constant un echilibru, văd și îmi e din ce în ce mai clar că băiețelul meu de 9 ani este din ce în ce mai atras de lumea asta. De jocuri și de youtube. Principala mea grijă a fost legată de conținut. Vreau să știu exact la ce are acces, la ce se uită, dacă există posibilitatea ca prin jocurile pe care le joacă să fie abordat de un străin. și mi-am canalizat toată energia în această direcție și am pierdut un pic din vedere timpul din ce în ce mai mare pe care el îl cerea și pe care își dorea să-l petreacă acolo. Sunt norocoasă pentru că el este pasionat de fotbal și totul la el se învârte în jurul acestui sport: se joacă fifa și se uită pe youtube la tot felul de colaje cu videoclipuri din meciuri. Dar nu trebuie să ne culcăm pe o ureche doar pentru că nu e nociv conținutul. Timpul pe care-l petrece în fața ecranelor poate fi extrem de toxic, chiar dacă este un conținut de calitate. Nu am ajuns în punctul în care să își piardă „placul„ de altceva, dar este un pericol care ne paște.
Doar că eu sunt un om care crede în echilibru, în general. Și cel mai mult la felul în care Ioana a abordat aici problema, mi-a plăcut că nu a transformat tot ce ține de tehnologie într-un fel de bau-bau. Pentru că nu e. Nu internetul e rău. Nu jocurile sunt rele. Nu youtube-ul e rău. Ci numărul de minute și de ore pe care noi le dedicăm ecranelor este nociv. Și faptul că subestimăm puterea pe care o pot avea asupra noastră. Și am lăsat mănușile jos și o zic pe aia dreaptă: nu e doar despre copii. E și despre noi. Și noi facem aceleași greșeli și suntem în același pericol. Ba la noi e mai rău pentru că noi avem capacitatea să găsim justificări pe care să le și credem, adică să ne mințim pe noi înșine că nu e atât de grav.
Și cum spuneam, mi-a plăcut că Ioana nu s-a dus în cealaltă extremă și nu a ținut să arate ce negru este internetul, ce greșit e să-ți lași copilul la ecrane de la grădiniță. Ce mamă rea ești că faci asta. Nu a arătat cu degetul pe nimeni. MIe mi se pare că a arătat doar înțelegere și a încercat să ne dea soluții, în timp ce s-a asigurat că a expus în termeni și în exemple cât mai simple situația astfel încât chiar și cei mai mici să înțeleagă.
Ema, sora lui Eric, cea despre care ți-am spus mai sus că este eroul poveștii, știi cum ajunge la soluția la care a ajuns? De pe internet. A studiat, a căutat, a pus cap la cap ce a găsit. A trecut prin filtrul ei informațiile pe care le-a găsit, a adaptat la situația fratelui ei și a pus-o în aplicare. Fără să ne spună direct: uite ce rău a procedat Eric și uite ce bine a procedat Ema, Ioana a păstrat echilibrul și ne-a arătat că internetul și folosirea electronicelor pot avea beneficii atâta timp cât știi să le folosești cu moderație, în scopuri bune și cu discernământ.
Pe lângă poveste, mesaj și scriitură, cel mai mult mi-a plăcut că Ioana nu a demonizat ecranele. Copiii noștri trăiesc într-o lume mult diferită față de cea în care noi am crescut, este firesc să fie adaptați acestor vremuri, dar cheia stă în moderație, nimic în exces nu este sănătos. Nimic.
Ce a spus copilul tău despre ea?
Este una dintre cărțile pe care o tot menționăm și la care facem des referire în casă. Au înțeles, au rezonat, s-au revoltat și apoi și-au deschis imediat robinetele de empatie. Cartea asta este ce trebuie. Dacă la luni de zile de la citirea ei eu încă mai aud replica asta în casă: ai grijă să nu cumva să cazi în vraja ecranelor și să fii hipnotizat de ele, înseamnă că funcționează, că i-a atins, că au înțeles tot ce era de înțeles.
La bibliotecă
Ema și Eric sunt prietenii copiilor de la bibliotecă, toate cărțile cu ei sunt des împrumutate și fără să am vreo dovadă despre ceea ce urmează să zic, eu am următoarea convingere: dacă i-ar vedea pe stradă pe Ema și pe Eric, copiii i-ar saluta bucuroși, așa cum îți saluți un prieten. 🙂
Ce ți-ar fi plăcut să fie diferit?
–
O recomanzi?
DA! CU MAJUSCULE! Mai ales dacă ești în situația în care simți că pierzi controlul, indiferent de vârsta pe care o are copilul tău. Dacă el e prea mic să o înțeleagă, citește-o tu. Sau trimite-o cuiva care crezi tu că nu realizează cât de mare este impactul ecranelor, cuiva vrăjit de ecrane sau care are un copil vrăjit de ecrane. E posibil să fie acel wake-up call de care un om cu probleme ar avea nevoie. Poate mai mult decât orice studiu care spune că sunt șanse ca al lui copil să dezvolte autism virtual. Și dacă nu știi ce e autismul virtual, îți las aici un articol ca să te sperii un pic și după ce citești recenzia asta, să lași un comentariu să-mi spui dacă ți-a plăcut și apoi să lași telefonul deop
Ce ne mai recomanzi?
Ema și Eric. Sunt copii ca ai tăi și ca ai mei. Nu o să găsești prea multă magie din aia clasică, dar tocmai naturalul și banalul din poveștile lor, ne face să ne regăsim atât de ușor, se ne conectăm cu ei și să-i considerăm chiar prieteni.
Despre autor
Ioana nu mai are nevoie de niciun fel de prezentare. Îți las totuși un link către site-ul ei pentru că are acolo prezentate frumos toate cărțile.
Dar ceva tot aș vrea să îți zic despre ea. De vreo 3 ani, Ioana nu mai locuiește în România, ci în Olanda. Deci, după mulți ani în care am rezonat cu trăirile ei de mamă de fată și de baiat cu vârste apropiate de ale copiilor mei, cu trăirile ei de soție și de femeie care vrea să trăiască și pentru ea, nu doar pentru alții, acum rezonez cu ea și ca româncă mutată în altă țară. Ioana nu s-a dezis de cine e și de ce promovează, prin urmare, la orice apel pe care noi, fetele de la bibliotecile prichindeilor am avut către ea, ne-a răspuns pozitiv. A venit la evenimentele organizate de noi, a scris despre noi, ne-a lăudat și ne-a încurajat să continuăm.
Mulțumim pentru tot sprijinul, Ioana!