În povești cu Ioana Chicet-Macoveiciuc
Prințesa urbană: „Am convingerea că o parte din menirea mea este să fiu agregator de oameni"
Rar ne întâlnim cu o persoană care, poate fără să-și dea seama și sigur fără să-și propună, prin simpla ei prezență și modul în care vorbește, lasă o amprentă în viața noastră, marcând un ‘înainte’ și un ‘după’. Așa a fost și întâlnirea mea cu Ioana Chicet-Macoveiciuc, bine-cunoscuta ‘Prințesa Urbană‘. Îmi formasem deja o idee despre felul ei de a fi din lucrurile pe care cu generozitate ni le împărtășește pe blog, social media și în cărțile publicate, însă, chiar și așa, emoțiile dinaintea interviului erau mari.
Ascult înregistrarea și îmi dau seama că aproape de fiecare dată uitam să respir corect în timp ce îi puneam întrebări. Mă aud bâlbâindu-mă ușor, încercând să dau un context amplu întrebării, căutând acele puncte comune din experiențele noastre de viață. Între timp, Ioana asculta cu eleganță și un firesc dezarmant fiecare introducere cu care o întrerupeam, așteptând răbdătoare să ajung la întrebarea propriu-zisă.
Pentru că își trăiește viața într-un mod atât de public, Ioana a devenit, pentru mine, un punct de reper, un loc în care mulți dintre noi ne putem regăsi. Nu vreau să o reduc doar la ceea ce se vede public, dar dacă aș face-o, ea ar reprezenta acel spațiu în care trăirile, dilemele, provocările și deciziile cu care ne confruntăm mulți se întâlnesc într-un punct de reziliență: vocea, stiloul și darul ei de a vorbi deschis, cu acceptare și împăcare despre lucrurile care dor sunt o sursă de inspirație.
În prezența ei, detașarea jurnalistică devine un concept aproape hilar, dezarmat de realitatea că suntem, în fond, doar două femei (de parcă ăsta ar fi puțin lucru) față în față, deschise către dialog.
Nu ne cunoșteam personal înainte, deși avem vârste și experiențe de viață mai degrabă similare. Sper că și pe voi lectura acestui interviu vă va atinge la fel, ca un Abracadabra! sau ca o apă vindecătoare, și că vă va așeza gândurile în lumina caldă a generozității de care ea dă dovadă mereu.
Obiectivul nostru a fost mereu acela de a aduce cărți în limba română în comunitățile din care facem parte. Cum vezi tu rolul acestor cărți pentru copiii diasporei?
Dacă părinții își doresc să păstreze limba română în familie, cărțile mi se par foarte importante, la fel de importante cum e conversația. Am ajuns la această idee pentru că eu însămi am primit validare, polifonic, de la profesorii de la școala copiilor, prin același sfat. Să citească; seara, în timpul liber, în vacanțe, în avion, în tren, cu orice prilej. Să aibă cărți la dispoziție. E importantă și conversația cu părintele, și trebuie să se întâmple, dar cartea e ceva ce consumi singur, chiar când îți citește cineva. Experiența cu cartea e a ta. Iar copiii au nevoie de asta; citind, pot ajunge să viseze în limba noastră. Cartea e magică din punctul ăsta de vedere. E o experiență diferită față de calea clasică de învățare și cred că e foarte importantă. În lipsa ei, merge mai greu. Se vede diferența dintre un copil căruia i s-a citit în română și care citește singur în română – poate mai greu, dar o face – și un copil care e expus doar la conversație. Se vede în cât de bogat e vocabularul, în felul în care înțelege ce i se spune, în faptul că prinde și subtilitățile, înțelege și glumele, ironiile. Diferența e semnificativă.
Ai fost mereu deschisă în ceea ce ne privește pe noi, bibliotecarele prichindeilor. Am avut chiar privilegiul de a te avea printre noi în câteva locații până acum - Belgia, Danemarca, Praga, Londra - unde te-ai întâlnit cu cititorii de acolo. Cum au decurs aceste întâlniri?
Cred că, în general, publicul meu este un public cititor. Pe lângă mamele care mă citesc de 16-17 ani, de când nu aveam copii nici unele, sunt și cititorii care s-au alăturat după ce mi-au citit cărțile. Ca regulă generală, în locurile în care merg, merg invitată de mame. E drept că, în locurile în care există Biblioteca Prichindeilor, s-a văzut clar comunitatea strânsă în jurul cărților. Mi s-a întâmplat să merg în zone cu foarte mulți români, dar la eveniment să fi venit foarte puțini. Cu Biblioteca s-a văzut nu doar din prezența la eveniment, ci și din felul în care au ascultat povestea, din întrebările pe care le-am primit, din entuziasmul cu care ne-am întâlnit acolo. Am simțit că oamenii aceia chiar apreciază efortul tuturor de a organiza, faptul că am mers până acolo, fiecare moment petrecut împreună iar pentru mine e o bucurie imensă să văd copii care mă cunosc, care îmi știu vocea de pe YouTube, sau care deja sunt în contact cu mine în diverse feluri. Sunt momente speciale.
Cum vezi rolul tău ca autor? Te gândești altfel la publicul tău acum, poate luând în calcul, când scrii, diferențele acestea de înțelegere a limbii?
Eu scriu cărțile pentru copii într-un limbaj simplu. Scriu cărțile așa cum le vorbesc copiilor mei. Îmi doresc să nu existe lucruri de neînțeles, lucruri ambigue. Vreau să fie foarte clar și amuzant spațiul pe care îl creez: să se simtă bine, să râdă cu poftă, să uite de griji, să intre într-un univers în care să se simtă în siguranță. Cred că așa înveți cel mai ușor. Sigur că în acest spațiu e ideal să strecori mesaje educative, de la sănătate, la principii, la valori, la nutriție șamd. Dar principalul meu scop este să creez acest spațiu sigur și fac asta scriind simplu. Apropo de perspectiva acestor copii care cresc în alte medii, am scris cartea de călătorie prin toată Europa, de pildă. Nu-mi propun altceva, acum că viața mea e altfel, și nici nu scriu diferit. Dimpotrivă, mi se pare că interacțiunea cu copiii – cu ai mei și cu toți care îmi citesc cărțile – a rămas aceeași, în ciuda schimbării. Simplă, amuzantă și onestă. Copiii au nevoie de directețea asta pe care de multe ori adulții o evită. Pentru un copil e mai ușor să primească un adevăr decât să primească o ambiguitate. Mă refer la acel gen de mesaj „dar de ce cred că mami încearcă să spună ceva, dar spune altceva?” De asta nu scriu folosindu-mă de animale și de caracteristicile lor, ci, dimpotrivă, am ales ca personajele mele să fie oameni. Simt nevoia ca totul să fie deschis, pe față, transparent cumva. Și cred că asta ajută foarte mult inclusiv în dobândirea limbii pentru că nu te simți confuz că nu ai înțeles, chiar dacă nivelul limbii este moderat. Poți! Și chiar și în cărțile pentru copii mai mari, unde vocabularul este mai amplu, tot e un vocabular accesibil.
Cum crezi că te-a perceput publicul diasporei când te-a cunoscut, când s-au întâlnit cu Prințesa Urbană?
Urmează să ai o întâlnire la Berlin cu una dintre bibliotecile surori. Vrei să ne spui câteva cuvinte despre gândurile cu care anticipezi această întâlnire?
N-am ajuns în Germania până acum cu evenimentul. Am fost de multe ori la târgul de carte din Frankfurt, dar nu s-a legat să organizez un eveniment. Faptul că încep cu Berlin, care pentru mine e aproape mistic pentru că aud multe despre el, am citit cărți care se desfășoară acolo, e cumva fantastic. Sunt foarte curioasă. Nu știu cum este comunitatea, dar am încredere în Petronela și în fetele care organizează. Abia aștept să cunosc prichindeii de acolo! O să citim, desigur! Să vedem ce carte vor alege… Fiecare comunitate își alege cartea: copiii votează și citim în funcție de asta. Nu iese la vot întotdeauna același lucru și, de multe ori, ies titluri la care nu mă aștept. Asta e întotdeauna o surpriză. Sunt foarte nerăbdătoare și curioasă. Mai e puțin!
În primul rând am văzut la părinți o mare nevoie de a se regăsi în comunitate. Cumva, întâlnirile cu mine sunt un pretext să se și cunoască între ei. Am văzut cum se caută, cum se găsesc: a, păi, stai! că și eu am un băiețel de 7 ani! Mereu m-am simțit împlinită de acest aspect. Îmi confirmă convingerea că parte din menirea mea e să fiu agregator de oameni. Cum era pe vremuri faimosul băț din Vamă, de pe plajă. Unde ne vedem? (râde) Ne vedem la bec, sau la băț. La asta țin cel mai mult când fac evenimente: la faptul că părinții vor să se adune, dar nu știu cum să o facă, că le e greu, că poate au plecat din România ca să nu mai interacționeze tot cu românii, dar că, de fapt, mulți simt că le face bine să fie în preajma unui anumit tip de oameni și nu știu cum să-i găsească. Văd că evenimentele cu mine sunt un prilej pentru aceste întâlniri pe care ei le caută. Mi-e clar că oamenii care se strâng în jurul cărților au multe în comun și are foarte mult sens să se găsească și să petreacă timp împreună. Plus că mamele au nevoie să fie auzite, să spună că le e greu și cu ce le greu. De obicei, la evenimente creez un spațiu separat – poate cât copiii fac altceva după ce le citesc – să mă văd și doar cu mamele ca să le spun și lor că le văd, că le aud. Să se poată auzi și ele între ele.
Copiii sunt foarte isteți, iar asta e valabil pentru toți, indiferent de unde cresc: sunt extrem de articulați, foarte generoși. Mie nici nu mi-ar fi trecut prin cap la 4, 5, 6 ani să mă duc la un adult, autor de carte, un adult pe care nu îl cunosc până la urmă, și să-i spun „apreciez foarte mult felul în care scrii!”. Nici nu știam că pot face asta, că îi pasă cuiva. Dar acești copii obișnuiți de mici cu așa ceva vin foarte siguri pe ei către mine: unii mă îmbrățișează direct! Sau spun „să știi că mi-a plăcut foarte mult ceva din ce-ai scris” sau „îți stă mai bine cu părul așa decât cu părul albastru”. Sunt foarte curajoși și au puterea asta care le vine din felul în care au fost crescuți să știe că e importantă părerea lor. Mi se pare extraordinar că sunt învățați să se exprime așa. Da. Mă copleșesc. Și mai e ceva: când le răspund „ce bine te descurci, mulțumesc, cât de frumos vorbești” și îi văd că se luminează și mai și la față pentru că le răspund… E fabulos! Ei, interacțiunea aceasta îmi doresc – și sper – să și-o amintească peste ani când o să le fie greu cu ceva. Să-și amintească – să simtă – că cineva îi încurajează. Mi se pare că generația asta de copii crescuți cu cărți sunt brici! Îi apreciez foarte mult! Și, desigur, pe părinți, că e efortul lor acolo! Sunt copii pe care îi cunosc de la 2-3 ani – acum sunt adolescenți și nu mai citesc cărțile mele, dar citesc – și tot vin să-mi spună „hei, Ioana, eu am crescut cu prima ta carte”. Ce drăguț că fac asta! UAU!