LUMEA FETELOR Portrete și povești din jurul pământului
Autor: Mihaela Noroc
Traducător:Andreea Niță
Ilustrator: Mihaela Noroc
Editura: Humanitas
Recomandare de vârstă: 0-100 ani
Este cel mai bun moment din istorie să fii fată
Ancuța-
Biblioteca Prichindeilor din Austria
Despre ce e vorba?
O fotografă moldoveancă, crescută în România, și-a luat aparatul foto de gât și cele două superputeri pe care le are – perseverența și creativitatea – și a făcut o ședință foto. Mai lungă, ce-i drept. Modele i-au fost fete, de la cele mai mici de doar câteva luni, până la aproape femei de 18 ani. Iar studio foto i-au fost cele 55 de țări în care a călătorit.
în mai mult de jumătate dintre aceste țări a avut-o asistentă fotograf pe fiica ei. Prima oară bebelușă, apoi toddler. Iar la lansarea cărții i-a stat alături, lipită pe scaunul din dreapta, mândră.
Cum e scrisă?
256 de pagini. Nu știu câte portrete, dar minim tot atâtea. Fiecare portret este însoțit de o mică descriere. Titlul este dat de țară, oraș sau regiune. Descrierea e formată din câteva propoziții, uneori dintr-una singură.
Mai există 2 pagini de introducere la început, o pagină cu mulțumiri la final și alte 3 pagini cu vorbe scrise, inserate de-a lungul cărții.
Adunat cred că nu sunt mai mult de 20-30 de pagini. Cam un capitol de carte normală.
Na, cam cum să fie scrisă? Doamna e fotograf, nu e scriitor, nu?
Well, dacă și tu o să faci greșeala pe care am făcut-o eu și o să deschizi cartea asta cu gândul că o să te uiți la poze cu cele mai frumoase fete din 55 de țări, mai că-mi vine să-ți spun să închizi repede site-ul asta și să nu mai citești mai departe ce o să scriu eu aici.
Pentru că este atât de frumos sentimentul ăsta opus dezamăgirii. Nici nu știu cum să-l numesc. Nici nu știu de ce nu avem un cuvânt pentru el. Poate mândrie, dar nu prea se potrivește în contextul ăsta, așa că nu mai pierd timpul să caut unul și o să îi spun fix așa: simt opusul dezamăgirii. Și e un sentiment care mi-a dat târcoale încă de la introducere, apoi m-a mângâiat din ce în ce mai îndrăzneț cu fiecare cuvânt citit și când am închis cartea, eram îmbrățișată strâns pe fiecare centimetru de piele de acest opus al dezamăgirii.
Cum a scris această doamnă fotograf, Mihaela Noroc, aceste câteva pagini? Le-a scris firesc, le-a scris simplu. Le-a scris direct. Puțin și plin. Are momente în care vorbește cu fetițele noastre, are momente în care ni se adresează nouă. Nu semnalează sub niciun fel vizual aceste diferențe, dar e clar. Crystal clear, cum ar spune englezul.
Cum e ilustrată?
Fotografia e o artă și o deprindere în același timp. Probabil că e nevoie de talent, trebuie să ai acel ceva, acea viziune, un strat superior pe retină, unul superior pe suflet, ca să poți vedea potențialul dintr-o imagine pe care cei mai mulți o ignoră. Pentru mine e un chin și când trebuie să fac poze la cărțile despre care scriu și pe care le postez. Se aliniază de-a-ndoaselea toate planetele și lumina e greșită, unghiul e mort, distanța e total nepotrivită și lentila camerei e pătată de amprente. Uneori și memoria telefonului e atât de plină că nu mai acceptă nici măcar o poză.
Dar pe lângă talent, ca în orice alt domeniu, e vorba și de îndemânarea dobândită de experiență, de exercițiu, de practică. De muncă. De dedicare și de pasiune. Și dacă te uiți un pic pe conturile de social media ale Mihaelei o să înțelegi ce vreau să zic. Femeia este pasionată și muncește mult.
Fotografiile ei sunt vii. Vibrează. Ochii fetelor se uită într-ai mei. Nimic nu e prea mult, niciun colț, niciun nor. Nimic nu e prea puțin, fiecare tablou e complet.
Hartia pe care sunt pictate pozele este mai groasă și un pic lucioasă. Nu mă pricep să spun cât de lucioasă sau cât de groasă, dar pot să îți spun că senzația generală e de calitate. Simt între buricul degetului mare și al arătătorului atenția la detalii pe care oamenii care au îngrijit cartea asta au pus-o.
Îmi place diversitatea fotografiilor, diversitate pe care am găsit-o în orice. Numitorul comun, firul roșu e dat de fete. În toate e câte o fată, cel puțin. Dar fiecare fată e diferită. Nu a căutat să le găsească în aceleași ipostaze, să ni le prezinte în același context ca să fie absolut evident ce le leagă. Ni le-a prezentat așa cum le-a găsit, așa cum le-a văzut. Pe pământ, în pat, pe teren, în apă, dormind, râzând, alergând, singure, acompaniate, coafate, în port popular, pe skateboard, cu picioarele în sus și capul în jos. Ele.
Magia din fotografiile Mihaelei e că reușește să se pună și pe ea în fotografii, nu doar subiecții ei. Nu o vezi, dar o știi în spatele camerei. Fiecare fotografie spune povestea cu vocea Mihaelei, care, apropo, nu știu cum sună :). Vezi povestea. Și când mai citești și cuvintele, puzzle-ul se leagă, rotițele se învârt și mecanismul pornește.
Sunt multe forografii și toate sunt frumoase, una mai frumoasă decât cealaltă. Și nu te saturi. Le privești, le admiri, dai repede pagina ca sa o vezi nerăbdător pe următoarea și nu îți vine și nu vrei să te oprești pentru că știi că dacă dai pagina te așteaptă alta. Și alta.
Ce ți-a plăcut?
Oh, boy! ce mi-a plăcut? tot mi-a plăcut! ce să nu-mi placă? Cum să nu placă ceva cuiva din cartea asta? Cartea este o experiență. Nu este un album cu fotografii. Nu este un glosar cu nume de fete și poveștile lor. Nu este o serie de mesaje frumoase pentru fetele noastre. Este o experiență.
Dacă ar fi să aleg totuși ceva ce mi-a plăcut cel mai mult și cel mai mult aș spune că forma asta ingenioasă prin care Mihaela a ales să transmită un mesaj atât de puternic. Fetelor, nu a existat niciodată un timp mai potrivit să fiți fete. Fetelor, sunteți puternice, puteți orice. Fetelor, fiți libere.
Ca mamă și de fată și de baiat, mă trezesc în situații în care ies la iveală setările cu care am crescut: ce curajos ești, Călin! Ce frumoasă ești, Emma! Și îmi dau seama,dar abia după ce a ieșit păsărica din gura mea. Și încerc să schimb, să fac și altfel de aprecieri, să nu îi trimit în lume cu aceleași setări. Dar e un proces constant. Și când mai uit și las garda jos, vine o carte din asta cartonată care dă cu mine de toți pereții pentru că nu am nicio așteptare să mă ducă în zona asta, și când o face e ca un duș rece care mă face să tremur și apoi simt speranța razelor de soare care mă încălzesc. Copii, priviți la fetele astea. Priviți cum zâmbetul lor luminează întunericul din spate. Priviți câtă putere, determinare, gingășie și bucurie ne transmit ele.
Ce a spus copilul tău despre ea?
Cărțile ne ajută să călătorim fără să ne ridicăm de pe canapea. Nici nu vă puteți imagina câte valențe poate să ofere o asemenea carte. Citeam titlurile cu numele tărilor și încercam să descriem steagurile, fără să le avem în față. Am râs și ne-am minunat de numele ciudate ale fetelor. Am discutat despre diferențele de culoare ale pielii. Despre haine, despre fotbal, despre război.
Dacă mergem în Franța, crezi că pot să mă joc și eu fotbal cu x?
De ce intră cu hainele în apa? nu au costum de baie?
Nu este o carte pe care să o citim cap coadă și să o punem în bibliotecă. Este genul de carte care stă tot timpul pe brațul canapelei și care te agață de câte ori te duci acolo. Nici nu-ți dai seama că în timp ce îi spui copilului să-și ridice șosetele de pe jos, tu ai mai deschis o dată cartea să îți iei doza de optimism, curaj și căldură din fotografiile Mihaelei Noroc.
La bibliotecă
Este o carte pe care toată lumea o răsfoiește, dar nimeni până acum nu și-a făcut curaj să o împrumute. Poate de teamă că o vor strica. Cred că poți să intuiești cât este de valoroasă, și nu mă refer financiar, doar dacă o ții un pic în brațe.
Ce ți-ar fi plăcut să fie diferit?
Prima dată când am deschis-o am căutat o legătură între fotografii. De ce a ales să pună acum o fată din România, lângă una din Guatemala și peste 30 de pagini iar una din România? Căutam un pattern. Dar și asta acest aparent deranj aduce farmec. Din medii diferite, in locuri diferite, cu familii și credințe și culturi diferite, fetele și-au găsit loc una lângă cealaltă. Dar de la a doua citire am început să văd și legăturile fine, date de diferențe. Cumva pe principiul: ce ne deosebește ne aduce împreună.
O recomanzi?
O recomand oricărui părinte. De fete sau de baieti. Dacă ești părinte trebuie să ai cartea asta în casă. Trebuie să îți cumperi aliatul ăsta în lupta cu prejudecățile. I-o datorezi fetiței tale sau viitoarei soții a băiatului tău.
Ce ne mai recomanzi?
Lumea fetelor a venit ca o continuare a unui proiect început de Mihaela acum mulți ani. Atlasul frumuseții. Și acolo poți să cazi în aceeași capcană și să crezi că o să vezi imagini din toată lumea cu cele mai frumoase femei. Dar și acolo câștigul e altul, nu esteticul. Frumusețea este un set de reguli arbitrare stabile de societate. Suntem frumoase. Punct. Nu doar dacă avem trăsături perfecte, ochi albaștri și puține kilograme. Nu doar dacă avem părul lung și haine asortate și simetrie la sprâncene. Suntem diferite și ce bine că suntem așa. Atlasul frumuseții a fost publicat tot la Editura Humanitas și îl găsești aici.
Și cu mesaje asemănătoare vreau să îți mai recomand 3 cărți dintr-o colecție publicată la editura Litera. Băieți care au curajul să fie altfel și Copii care au curajul să fie altfel. Este tot despre spart clișee și depășit condiții. Este tot despre a-ți găsi puterea interioară, indiferent de context și de mediu.
Despre autor
Mihaela Noroc are 35 de ani și, după cum am scris și mai sus, este de profesie fotograf. Este mama Nataliei și posesoarea unei mașini transformate într-o galerie de artă cu care umblă prin toată lumea.
Este foarte activă în social media și, deși știm și eu și tu că social media poate fi înselătoare, cumva atunci când te uiți la bretonul ei de fetiță, un pic prea drept, un pic prea scurt, la ochii perfect rotunzi și la zâmbetul satisfăcut și cald de parcă mereu abia a terminat un mare bol de înghetață, nu ai cum să nu o îndrăgești. Nu știu dacă e norocoasă, dar simt că eu sunt pentru că descoperit-o.
