În povești cu Diana Tivu
Cum cărțile și ilustrațiile ei conectează copiii din diaspora la tradițiile românești
Diana Tivu este o ilustratoare și autoare de cărți pentru copii care te cucerește instantaneu cu desenele ei pline de culoare și poveștile care îți aduc aminte de magia copilăriei plină de aventuri și prieteni imaginari, de vacanțele la bunici, de viața simplă de la țară.
Diana nu a început din prima ca scriitoare, ci după ani de zile în care “doar” a creat ilustrații. Când a prins curaj să își scrie propriile povești a apărut „Pernuța Speriată și teribila noapte cu lună plină”, care a fost un succes tocmai pentru că, venind din aceeași imaginație, textul și desenele se potriveau ca două piese de puzzle. Este clar că Diana pune suflet în tot ce face – asta se vede în fiecare ilustrație, în fiecare personaj, în fiecare chibzuită alegere a cuvintelor care leagă povestea. În plus, ea reușește să facă ceva ce puțini reușesc: să aducă în prezent tradițiile și viața de la țară într-un mod atractiv pentru copiii de azi. De altfel, lucrează la o serie de ilustrații inspirate de viața țărăneilor români de altădată, un proiect de suflet pentru ea.
Pentru aceia dintre voi care caută cărți de calitate pentru cei mici, Diana Tivu este, fără îndoială, un nume de urmărit. Cărțile ei sunt o combinație minunată de tradiție și imaginație, perfecte și pentru cei mai mici și cei mai mari și pentru cei din România și pentru cei din diaspora.
De asemenea, Diana este una dintre vocile care au fost și sunt deschise propunerilor noastre mereu: a vizitat deja două locații ale Bibliotecii Prichindeilor, Copenhaga și Praga, iar în toamna aceasta, pe 2 Septembrie, va fi prezentă la evenimentul surorii noastre bibliotecare Alina Dobrescu din Zagreb, Croația.
În spiritul acestei admirații reciproce, ne-am conectat virtual într-o bună dimineață de vară la Madrid și la București și, vreme de o cafea mai lungă, am stat la povești pe care le împărtășim aici cu voi, comunitățile noastre de cititori.
Diana, ce anume din ce ne propunem și facem te-a convins că străbatem același drum și că merită să ne ținem aproape?
Proiectul vostru se suprapune mult cu ce cred eu că e important: ideea de bibliotecă, ideea de a-ți cunoaște cultura și de a rămâne conectat la ea indiferent unde trăiești în lume. E vorba de lucrurile acelea care ne înrădăcinează și ne ajută să înflorim cu tot spectrul și întreaga noastră coroană identitară. E frumos să văd că se creează comunități în jurul acestor biblioteci – este extraordinar!
O parte din preocuparea pe care o au bibliotecarele se suprapune cu propria mea dorință de a dărui cumva copiilor ideea de apartenență în identitate. Eu fac, pe cât posibil, povești care să vorbească celor mici despre istoria lor, despre experiențele lor de aici pentru că nu cred că ei pot trăi doar cu importuri culturale. În România avem o piață de autori și ilustratori de carte pentru copii destul de mică față de cât importăm – e bine că ea există oricum, să ne înțelegem. Iar în afara României, problema mi se pare și mai complexă din moment ce copiii au nevoie de o conectare la cultura părinților lor, indiferent că sunt adaptați la societatea în care s-au născut și cresc, înflorind acolo în limba locului. Cred că e necesar să rămână conectați la această parte importantă și unică din ei: cultura lor de acasă, cultura bunicilor lor. Basmele, de pildă, păstrează un subiect grozav de dialog cu bunicii din România. Iar Biblioteca Prichindeilor face această punte între copii și limba bunicilor. Mai cred că nu totul trebuie lăsat pe umerii părinților, că e nevoie ca o grămadă de oameni să se miște astfel încât aceste generații noi să crească conștienți de unde vin. Din acest punct de vedere, Biblioteca Prichindeilor vine în întâmpinarea lor, pentru că nu cred că toți părinții își permit să aibă flux și varietate de cărți în casă mereu. Și spun asta cu atât mai mult pentru că sunt cineva care a crescut cu cărți din biblioteca publică în România. Văd normal și necesar ca și cei din diaspora să aibă acces la cărți pentru copii în limba română acolo unde sunt.
Povestește-mi despre vizita ta la cele două locații ale Bibliotecii Prichindeilor, Copenhaga și Praga. Cum au fost întâlnirile de acolo?
La început copiii tind să fie un pic mai sceptici pentru că le vorbesc doar în română. E clar că nu e limba lor cea mai facilă, dar entuziasmul lor crește și el devine molipsitor! De fiecare dată când am avut ocazia să mă întâlnesc cu ei, am încercat să-i „păcălesc” cumva să aibă încredere în mine chiar dacă nu vorbesc în limba doamnei de la grădi sau de la școală, pentru ca ei să mă poată privi ca pe cineva „de-al lor”, nu ca pe o „străină”. Cel mai ușor e când mă întâlnesc cu ei și ne jucăm împreună, facem un atelier, desenăm, punem întrebări. De obicei sunt și părinții prezenți și recunosc că uneori, deși sunt focusată pe activitate, mai ridic privirea către ei și, când văd lumina din ochii lor, mi se umple sufletul de bucurie. Poate că ei vin acolo după o zi de muncă și sunt obosiți, dar eu întotdeauna prefer ca și părinții să fie prezenți, tocmai pentru că niciodată cărțile pentru copii nu sunt doar pentru copii. Sunt pentru copii și pentru copilul din părintele lor – copil care, de cele mai multe ori, e latent pentru că rolul de adult vine cu atât de multe responsabilități! Cel mai mult îmi place cum se leagă comunitatea și că, în fond, eu nu sunt mai mult decât o scuză pentru ca ei să se întâlnească, să se vadă, să se cunoască, să fie împreună.
Cum poate un artist, ca tine, să ajute la coagularea comunităților?
Dincolo de rolul de liant pe care îl văd atunci când merg la aceste întâlniri-eveniment, cred că rolul meu mai este și de a spune niște povești care să poată fi continuate: să nu fie o carte pe care ai citit-o, ai închis-o și atât. Îmi doresc să spun povești care să activeze curiozitatea și din care să înceapă un capitol următor, la fel de important: capitolul dialogului cu celălalt, cel real, din preajma ta. Iar prin poveștile mele, încerc să fac o formă de recuperare a valorilor tradiționale, cele autentice locului nostru – le știi – sunt casele tradiționale, portul, obiceiurile, ritualurile cu care am crescut și care cred că sunt un patrimoniu cultural important de păstrat și transmis. Caut să le transform în ceva accesibil pentru generația nouă, pentru că e clar: ei trăiesc și vor trăi în alt secol, cu alte preocupări. Dar dacă facem lucrurile astea cu un pic de înțelepciune cred că și ei le pot descoperi și îndrăgi, chiar dacă doar din cărți momentan. Visul meu este ca aceste cărți în care lumile mele sunt populate de căsuțe, de mori, de porturi, să servească drept hărți cu care să se poată familiariza de mici, ca atunci când cresc și revin în țară să le poată descoperi în toată splendoarea realității lor, poate la muzeu sau chiar la sat, dincolo de paginile care i-au încântat când erau mici. Putem importa o groază de lucruri importante despre cum să ai încredere în tine, despre cum să nu discriminezi, dar lucrurile care țin de cultura maternă, nu avem cum să le importăm. Suntem noi cei care trebuie să scriem această poveste. De aceea cred că e important ca prichindeii de astăzi să știe că există creație contemporană în România. E o problemă pe care o observ și în țară: copiii nu știu că există autori români contemporani, scriitori sau ilustratori. Să vii și să le arăți că „ba da! țara ta creează”, „ba da, avem cărți, avem autori acum și uite, poți să îi și cunoști” e un liant identitar important de cultivat. Și în cultură, cum e și în sport, a putea spune „Cutare e de la mine de acasă!” e o parte foarte importantă pentru clădirea caracterului unui copil. Ideea că noi, autorii contemporani, existăm și că suntem cu voi, lângă voi, aproape de voi, e fundamentală.
Vei fi prezentă pe 12 Septembrie la Rijeka și pe 15 Septembrie la Zagreb, în Croația. Cu ce gânduri vizitezi diaspora acum?
Eu sunt întotdeauna deschisă la invitațiile Bibliotecii Prichindeilor – doar o calamitate mă poată împiedica să ajung. Am deja niște întâlniri plănuite pentru această toamnă prin Europa în comunități de români, lucru care mă bucură nespus pentru că sunt experiențe care îmi deschid mintea. Biblioteca Prichindeilor mi se pare un proiect care merită absolut toată susținerea pe care o pot eu oferi personal. Pentru că diaspora nu este o comunitate care să trăiască exclusiv afară, ci, mai degrabă, e o comunitate care mereu încearcă să-și păstreze rădăcinile în țară. Cred că susținerea prin vizite în țările în care ei locuiesc e un gest de normalitate. Slavă cerului, avem autori și ilustratori în România care pot veni să vorbească cu copiii despre România și să creeze o relație mai strânsă cu cultura de aici. Eu sunt întotdeauna încântată să vin.