Lăsați monștrii și fantomele să zâmbească celor mici din cărți!

Răsfoiam de curând cartea Oanei Moraru, “Copilul meu scrie”, și trebuie să recunoaștem că încă din primele pagini ne-a adus multe aha-uri și ne-a demontat multe mituri despre citit și copii, în general. Mult timp am evitat să avem în bibliotecă acele povești clasice în care lupul cel rău este flămând și nerăbdător după pradă, în care fantomele apar sub diverse forme, în care copilul se întâlnește cu diverse frici și temeri ale sale. Dar, pentru a nu rata totuși poveștile acelea clasice, am apelat la versiuni readaptate, reinterpretate, din care reies cât mai puține astfel de ipostaze. 

Însă, dragilor! După ce am citit-o pe Oana (acum ceva vreme), recunoaștem că parțial am greșit și este foarte important faptul că am înțeles și de ce și am și început cumva să remediem în timp. Am tot mizat pe și vorbit despre faptul că lectura ne ajută să povestim realitatea și subiectele mai puțin accesibile copiilor, împachetate într-un limbaj jucăuș, mult mai apropiat și accesibil lor. Lectura deschide porți către discuții grele, spunem noi și, cumva, se apropie de ideea că lectura pentru copii trebuie să abordeze nu numai partea aceea finisată și pufoasă a vieții. Ea trebuie să aducă în atenție și acele părți nefinisate, colțuroase ale vieții, care provoacă în cei mici lupte contradictorii. Practic, prin poveste, copilul se poate întâlni, într-un spațiu de siguranță (brațele celui care îi citește), cu emoții, frici, imaginații ale sale. Se crează o ocazie unică de învățare, prin observare și prin participare „rece” la întâmplările personajelor.

De fapt, am înțeles că povestea își îndeplinește rolul său complex de formare și de cunoaștere atunci când conține toată gama de emoții și situații cu care copilul tău să se confrunte, să le cunoască și să le accepte ca făcând parte din viața personajelor, ca mai apoi să le integreze în propria sa experiență de viață. Când spunem monștrii și fantome nu ne referim numaidecât la monștrii în sine, ci și la emoțiile vieții prin care un copil trebuie să treacă pentru a crește și a fi pregătit pentru lumea de afară, în care trebuie să se integreze și să trăiască. Desigur, mizăm pe ideea că lectura trebuie să fie atent selecționată, că trebuie să fie adaptată vârstei, să cuprindă valori sănătoase de viață și să evite stereotipurile. Dar, de asemenea, credem că lectura poate să fie o ocazie fantastică de a aduce în fața celor mici situații și emoții mai puțin comode ale vieții.

Prin poveste ne putem echipa copiii cu arsenalul complet de “arme” pentru atunci când pășesc pe câmpul de luptă al temerilor, nesiguranțelor, fricilor și necunoscutelor. N-ar fi rău să lăsăm emoțiile care aduc neliniște, experiențele pline de suspans, să zâmbească copiilor noștri prin limbaj jucăuș, ilustrații contrastante și cuvinte și expresii puternice ca sens și prin însuși actul narativ al unei povești. Prin toate aceste căi, copiii noștri pot face cunoștință și experimenta toate tipurile de trăiri ale existenței umane. Să îi lăsăm să facă cunoștință cu ele (cu aceste fantome) și pe alocuri să le ia de mână și să parcurgă ceva distanță împreună.

Daaa, fantoma aceea a nesiguranței, care îl sperie atât de tare, poate să-i fie o vreme camarad sub sceptrul protector al adultului care poate interveni la momentul oportun cu explicații, adăugiri, reconfirmarea spațiului de siguranță. Daaa, în lume monștrii și fantomele nu există per se, dar există teama de neacceptare, nesiguranță, singurătate, frica de separare și multe alte emoții, care pot deveni cele mai mari fantome emoționale. O nebuloasă de emoții pe care copiii nu o pot traversa fără o busolă care să le indice direcția potrivită.

Lectura poate să fie acea busolă care îi traversează prin neliniștea unei furtuni, dar care, în cele din urmă, îi aduce la țărmul unei ape line după ce au depășit obstacolele. Să lăsăm monștrii și fantomele imaginare sau emoționale, să-i viziteze în spațiul de siguranță al lecturii și să îi echipeze cu tot arsenalul de emoții și trăiri, astfel încât atunci când le traversează să le recunoască și să aibă curajul să le înfrunte, având convingerea că după orice furtună, se așterne liniștea.

Să citim copiilor acele cărți în care limbajul trezește suspans, nu este unul plat, paginile transpun nu numai norișori roz, ci și tablouri contrastante care trezesc anumite simțuri și le resuscitează sau în care fricile pot fi tratate cu ironie și limbaj jucăuș. Ne-a plăcut tare mult expresia: „o poveste bună este această podea incandescentă – adică o serie de pietre peste lavă, de punți posibile și eforturi de reechilibrare permanentă, care deși stârnesc teamă, conduc către siguranță” din cartea scrisă de Oana Moraru, “Copilul meu scrie”.

Din propria noastră experiență, lectura a fost și este în continuare AS-ul nostru din mânecă atunci când ne lovim de blocaje emoționale sau traversăm etape noi pline de nesiguranță și necunoscute. Ea ne-a deschis, de fiecare dată, poarta către emoțiile și trăirile puiului nostru de om, făcându-i călătoria mai lină. Ne putem echipa puii de oameni prin joc și poveste cu experiențele acestei vieți, antrenându-i într-un câmp de siguranță în care noi suntem plasa.

Cele două căi prin care se accesează cel mai sigur butoanele la care ei au impuls și răspuns imediat sunt joaca și lectura. Prin aceste două metode, putem construi ființe umane pregătite de cursa vieții, în care totul este posibil, sau îi putem arunca în arena în care lumea este un loc periculos. Dar ar fi păcat să nu ne folosim de acest instrument al lecturii pentru a preda celor mici lecția că lumea poate să fie un mediu propice în care noi să ne desăvârșim ca ființe umane.

Să ne zâmbească monștrii din cărți și lecturi, în brațe sigure de părinți, iar în viața de adulți, să avem în față o lume plină cu posibilități de a deveni ceea ce am visat.

Andreea R. Crainic